RACE REPORT – Urban TRAIL XCC &CAMPIONATUL NAȚIONAL DE DUATLON 2016

  Se spune că vestitorii primăverii sunt ghioceii, dar orice ciclist sau alergător, amator sau nu, știe că, de fapt, concursurile de la începutul sezonului sunt adevarații vestitori.

  Weekendul ce tocmai s-a încheiat a fost unul generos, fiind programate două concursuri, Urban Trail XCC, organizat sâmbătă sub egida Riders Club, dar și Campionatul Național de Duatlon 2016, ce urma să aibă loc duminică, în zona Bibliotecii Naționale, ambele în București.

 Și cum sezonul este abia la început, nu puteam să ratez vreunul dintre ele … Cel puțin, asta a fost socoteala mea de acasă 🙂

  Sâmbătă m-am îndreptat cu nerăbdare  spre Urban Trail XCC. Toate bune și frumoase, lume multă, lume foarte bine dispusă și dornică să își testeze forțele pe o vreme acceptabilă, după cele cu ploaie din zilele precedente. Am plecat în recunoașterea traseului, în care Razvan Juganaru a reușit să cuprindă tot ce era tehnic pe o buclă mult prea scurtă pentru gusturile mele :))))).

Totul a decurs bine, până la un moment dat, când din lipsă de concentrare, am intrat cu viteză insufientă pe o rampa, iar aterizarea a fost una forțată, mai exact în cap și pe partea mea dreaptă.
Numar 13, Urban Trail XCCÎn ciuda faptului că nu sunt superstițioasă de fel, se pare că numarul 13 de la acest concurs nu mi-a purtat noroc și a trebui să mă retrag înainte de start, din cauza durerilor ce nu îmi dădeau deloc pace.

Acum, toate gândurile mele erau concentrate , în primul rand, pe ce să fac să scap mai repede de dureri și plnul de atac pentru a doua zi, când mă așteptau 4 km de alergare, 20 km cu bicicletă și înca 2.5 km de alergare la Naționalele de Duatlon. Am încercat să văd și partea plină a paharului – cu așa dureri, aveam un motiv în plus să mă grăbesc să termin mai repede cele 3 probe ale duatlonului 🙂 ( mi-a venit in minte un interviu care ii fusese luat lui Pantani, care la intrebarea „Dar de ce urca asa de repede?” a raspuns „Pentru a scapa cat mai repede de suferinta”. )

Dar cum … ce nu te omoară, te face mai puternic, sau în cazul de față, mai vânăt pe partea laterală 🙂 , iată-mă prezentă duminică dis de dimineață, la concurs.

Un soare rece, primăvăratic, scalda cerul….o zi numai bună pentru a suferi în cadrul unui duatlon 🙂

Bicicleta în configurație aero era gata, încălțările de alergare mă așteptau, păi ori suntem duatloniști, ori ce facem aici? 🙂

Hai cu startul 🙂

Strategia mea era una destul de simplă, saă alerg la un ritm cât de cât confortabil, mai ales că nu aveam pregatire suficientă, a se înțelege că mai deloc, care să îmi permită să ajung cu picioarele cât de cât fresh la proba de ciclism, de departe , favorita mea.
Cum kilometri păreau că nu se mai termină, a trebuit să îmi distrag atenția cumva de la asta, așa că am început să mă gândesc la diverse, numai ca să nu las durerea să învingă: la business, la clienți, la Road Grand Pink, la familia mea care mă aștepta la finish, la toți cei care mă susțineau de pe margine și pentru care trebuia să termin cursa asta!

   A fost un concurs din care am avut multe de învățat, a fost o cursa de moral, în primul rând, ca orice cursă pe care o termini, indiferent de cum te simți, pentru că, bine zice Jens Voigt, „pain is temporary, glory is forever” 🙂

Locul 2 la categorie si 7 la general, fete și o concluzie, bună pentru toată lumea : Să termini întotdeauna ceea ce începi!

Pozele aparțin Events Photographer, Mircea, Alexandru Filip. Mulțumesc pentru ele 🙂

 

DistribuieShare on FacebookPin on PinterestShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someonePrint this page